Și totuși, dacă te uiți atent în jur, dacă deschizi ochii măcar un pic, dai peste același lucru, peste tot: corupție.
Nu mai e o suspiciune. Nu mai e o ipoteză. E singura explicație logică.
Poți să o îmbraci în cuvinte frumoase, în moralitate îndoielnică, în proceduri „respectate la limită”. Tot corupție se numește.
Dacă ascunzi un dosar într-un sertar și tergiversezi ani de zile un proces — se numește corupție.
Dacă schimbi completul de judecată pe criterii discutabile, la limita procedurilor — se numește corupție.
Dacă cumperi autobuze de 80.000 de euro cu peste 200.000 — se numește corupție.
Dacă primești bilete de avion sau „atenții” ca să-ți faci aroganțele — se numește corupție.
Dacă ajungi să plătești pixuri cu 1.000 de lei bucata din bani publici — se numește corupție.
Și lista poate continua la nesfârșit.
Mai apare însă un fenomen la fel de toxic:
mulți dintre cei care au avut dosare penale ies și spun că sunt „fabricate”, că sunt „cu dedicație”, că sunt rezultatul unor jocuri de culise.
Și îi vezi cum se roagă, cum se dau cu mir în plenul Parlamentului, doar-doar nu li se ridică imunitatea.
Păi hai să fim serioși.
Un om cu adevărat curat nu are nevoie de mir. Are nevoie doar de adevăr.
Un om curat nu se teme de justiție — o cere.
Dar și aici ajungem în același punct:
oricum ai lua-o, tot corupție se numește.
Pentru că dacă dosarele sunt reale — atunci vorbim despre politicieni corupți.
Dacă dosarele sunt fabricate — atunci vorbim despre procurori, servicii sau alte instituții corupte.
În ambele variante, cineva minte. Cineva manipulează. Cineva abuzează de putere.
Deci cineva este corupt.
Iar instituțiile care ar trebui să ne protejeze de astfel de situații fie nu o fac, fie sunt parte din problemă.
Problema reală este că lumea nu înțelege un lucru esențial:
corupția, chiar și la cel mai mic nivel, produce efecte uriașe.
Banii ăia sifonați în contracte cu dedicație nu dispar în vid. Ei sunt luați, de fapt, de la școala copilului tău. De la grădinița din cartier. De la spitalul în care mama ta poate ajunge mâine.
Și da, trebuie spus direct, fără ocolișuri:
corupția poate ucide.
Să ne amintim de Incendiul de la Colectiv.
Dar nu e un caz singular. E doar cel mai dureros exemplu. În spatele lui sunt mii de situații mai mici, mai puțin vizibile, dar la fel de reale.
Și apoi vin instituțiile — DNA, Curți de Apel, Ministerul de Interne, servicii — și ne spun că își fac treaba.
Serios?
Cum poți să afirmi asta, când ONG-uri și jurnaliști independenți scot la lumină, constant, nereguli grave?
Când investigațiile celor de la Recorder, Buletin de București, PressOne sau „România, te iubesc!” arată, negru pe alb, că problemele sunt peste tot — în administrația centrală și în teritoriu?
Cum să spui că îți faci treaba, când realitatea te contrazice zilnic?
Adevărul incomod e altul:
Ajungem în punctul în care și negarea corupției devine, în sine, o formă de corupție.
Pentru că înseamnă complicitate. Înseamnă acoperire. Înseamnă perpetuarea unui sistem bolnav.
Și mai e ceva.
Într-o democrație sănătoasă, un simplu episod de tipul „m-a sunat Lia” ar trebui să ducă la demisie în secunda doi. Demisie de onoare. Dacă mai există așa ceva.
Dar nu.
În realitatea noastră, acea persoană ajunge să se pensioneze după doar câțiva ani de activitate, cu o pensie specială de peste 5.000 de euro.
Și noi stăm și privim.
Mi se rupe sufletul când văd nedreptatea asta.
Și mai ales mă revoltă pasivitatea.
Pentru că, la finalul zilei, nu vorbim despre „sistem” în abstract. Vorbim despre viețile noastre.
Despre sănătatea noastră.
Despre siguranța noastră.
Despre viitorul copiilor noștri.
Și dacă nu începem să spunem lucrurilor pe nume — clar, răspicat, fără frică — atunci devenim și noi parte din problemă.
E simplu:
ori reacționăm, ori acceptăm.
Iar acceptarea, în contextul ăsta, nu mai e neutralitate.
Este complicitate.
Fii schimbarea în comunitatea ta
Implică-te.
Candidează.
Susține oameni competenți.
Participă la viața comunității tale.
